- M-am trezit brusc din somn la auzul unui zgomot puternic. M-am uitat in jurul meu, dar ea nu era. Mi-am simtit corpul cuprins de o transpiratie rece si amorteala. Usa de la apartament era distrusa. In intuneric, conturata de o lumina plapanda i-am surprins trupul fragil. Linistea era de nesuportat. A ingenunchiat si gafaia, plangea in hohote, tipa, dar nu isi ridica privirea. Plangea de spaima. Iubirea nu a fost niciodata de ajuns, a fost mereu o minciuna. Poate ca lucrurile sunt frumoase si sincere doar atunci cand sunt nesanatoase. Ea m-a facut sa nu cred in iubire, ci in obsesie. M-a facut sa gasesc frumusetea in durere, sa ma fascineze si sa o sculptez in chipuri si siluete perfecte. Imi invocam creatile pe zidurile societatii, le schitam portretele si le pictam personalitatile. Ma indragosteam si din cand in cand aveam parte de acea dulce satisfactie de a fi propria creatie. Niciodata nu durau mult acele momente, dar simteam ca raiul e in adancul meu, scaldandu-se in visele mele. Vocea mea se subtia si vedeam lumea intr-un pumn de nisip, prin alti ochi. Zambeam altfel, totul era fascinant. Avea degetele rechi si se simteau ca mici broderii pe pielea mea. Eram privita, sfidata si tachinata de ingerii mei pazitori. Cand imi era sete de vant, ma arunca in fum si-mi era dor de noapte. In diminetile prea calde radeam ca niste copii sub glugile pufoase. Uneori nu imi dadeam seama care din noi e cea reala, care este creatia cui. Ea era o padure bine ascunsa plina de copaci si pasari. Undeva departe soarele rasarea, iar noi doua stateam la umbra unui stejar. Parul ei era buclat si gingas, pielea nu ii mai era supta pe oase, si avea chiar o tenta trandafirie. Nu mai avea rani pe membre. Mancam cirese si ne scaldam in rau, eram fericite. Stateam nemiscata, si totul s-a sters dintr-o data, cand o voce suava si linistitoare imi vorbea, si in fiecare seara isi lasa florile in chiuveta de la baie. Avea o poveste pentru fiecare din ele. Eram doar doua umbre androgine lungite pe asfaltul ud, si picura pe noi cu scrum. Era noapte si frig si o vedeam prin fum. S-a asezat jos si o vedeam zambind, cu buzele alea pline, sfidatoare si dulce, zeita a desfraului. Inalta si subtire, usoara ca vantul, iar privirea ei era intepatoare ca vocea ei dulce. Poate o iubeam intr-o fel.. Cat de uluitoare si ingrozitoare era aceasta faptura cu chip de portelan, vorbareata si plangareata ca un batran. Uneori ii dadeam mainile de la ochi si il zaream pe copilul care plangea de spaima. Imi soptea cuvinte pe jumatate articulate si lacrimile ii siroiau pe obraji. Uneori visam ca eram o nimfa si ma trezeam de dimineata cu picaturi de roua pe piele si cu flori in par. Alteori visam ca eram sirena si ma trezeam cu alge in par si nisip pe cearceafuri. Muream pe dinauntru. Ii era frica si ma cuprindea in brate. Sintetizam in imaginea ei tot ce e perfect, frumos, divin. Stie pe cine astept, iar in lumina slaba a lumanarilor, tot ce a mai ramas din ea a fost fumul de tigara. Era ingrozitor de slaba si inalta, cand se misca, parul ei lung si negru se legana pe sanii ei rotunzi si albi. Mereu imi zambea, ma privea cu ochii aceia ingusti si albastri, inconjurati de fard negru sclipicios si intins, neglijent. Cateodata plangea si radea, dar niciodata nu si-a pierdut din frumusete, atat de ingrozitoare, divina. Cand disparea, alergam noaptea pe strada si o strigam. Ma atingea cu varful degetelor, ma cutremuram, imi era frica, si totusi o doream. Uneori isi acoperea fata cu mainile, leganandu-si trupul inalt si subtire pe calcaie. "O sa innebunesc.." imi zicea. Ma facea sa vreau s-aud zgomotul mataniilor si sa simt miros de ceara. O vedeam in tocul usii, privindu-ma, in rochia ei alba si subtire, cu o coronita plapanda de flori pe cap. Plangea. Lumanarile ardeau slab, mirosea frumos, si ea lasa flori in urma care nu se ofileau niciodata. Era vulnerabila si neputincioasa in bratele mele, o fecioara a diavolului. Nimic mai mult. Cand se intorcea acasa ma agatam de umarul ei si o sarutam. O imploram sa ramana, dar imi promitea ca ca ma va lua cu ea intr-o noapte. Imi pacalea simturile si nu stiam ca e acolo, rezemata de un perete in timp ce dormeam. Parea sa viseze cu ochii deschisi, imi absorbea agitatia si teama, dar ma tulbura. Ma privea. Ochii ei albastri pareau sa nu ascunda niciun suflet, ci mai degraba o marioneta. Ma captiva si incercam sa-mi gasesc cuvinte, ea le gasea. Si-a intors capul intr-o parte si ii vedeam profilul desenat de o mana fragila. Simteam mirosul ploii si ii auzeam bataile inimii. Ma orbea si ma facea sa ma simt bolnava. Mergeam la teatru impreuna, dupa care ne plimbam pe bulevard si cumparam carti, papusi si pliculete de ceai. De fiecare data cand ne intorceam acasa era fericita. O vedeam stand in genunchi, citind. Parul ei se legana pe corsetul alb de dantela, iar ea parea atat de pasnica, vulnerabila, fragila. Cand simtea ca ma apropii, isi ridica privirea, curioasa si ma intampina cu un zambet de copil, fericita ca i-am adus ceai. Ma asezam langa ea si imi povestea ce a citit, cu o fascinatie iesita din comun. Uneori ne plimbam in padure tinandu-ne de mana, in rochii scurte, de matase. Culegeam flori si faceam desene pe pamantul ud. Avea degete fragile si lungi care dansau in pamant si lasau in urma insemnari confuze pe care nu le intelegeam. Alerga bucuroasa pe langa copaci, lasandu-si parul negru sa zboare, pana cand ametea si cadea pe jos, aproape inconstienta. Avea capul plecat si totusi, imi ocolea privirea. O simteam murind pe dinauntru, slabind, de fiecare data. Ma inspaimantam dar ma ruga de fiecare data sa mergem in padure, acolo se simtea vie. Uneori culegea flori si le manca. Intr-un fel imi era frica de ea. Cand inainta spre mine ma simteam grea, cruda, dar ma prindea de incheieturi si imi zambea sincer. In cele din urma a renuntat la cuvinte. Eram inspaimantata de gandurile ei pe care le simteam, insa niciodata n-am putut fi sigura. Uneori ii puneam intrebari, dar nu-mi raspundea. Stiam ca nu va mai fi aici pentru multa vreme, insa ea stia mai multe decat mine. Credeam ca ma voi trezi de dimineata, si ea nu va mai fi acolo. Niciodata n-a negat, si simteam cum urmeaza sa se deschida cutia Pandorei. Simteam cum fiecare parte din mine cade prada iluziilor vivide si infricosatoare, cum toate scenele si gandurile mele prind viata si sfarsesc cum nu ma asteptam, doar privind-o. Dar ea era rece si departe de mine. Aerul era umed, mirosea a tamaie si era intuneric. Statea in cealalta parte a camerei, cu genunchii invinetiti si murdari de noroi. Vroia sa-mi vorbeasca, dar nu putea. Ochii ei, aproape albi erau atintiti asupra mea, si mangaia un sobolan pe care il tinea in poala ei. L-a aruncat urland. In ochii ei incepusem sa citesc disperare, nici macar secrete, nici macar adevaruri. Se chinuia sa respire pe marmura rece. Sorbeam fiecare cuvant pe care il gemea. Ma strangea si ma impingea in acelasi timp. Cand o atingeam ma privea cu teama. Vroiam sa daram pietrele, vroiam sa plantez flori, dar se nasteau, se ofileau si mureau in ea. Vroiam sa fac soarele sa se intoarca insa tot trist era. Uneori o intrebam ce insemnau acele lucruri pe care le schita in praf, in pamant, pe hartie, dar isi intorcea capul intr-o parte lasandu-si suvitele de par sa cada peste chipul ei. Zambea si privea in gol. Uneori, insista sa o acopar cu flori cat timp dormea ca apoi sa miroasa frumos. Cand se trezea sub florile ofilite, incepea sa planga si statea acolo, neclintita. Cand era trista, se ingropa in umbrele nimfelor si dormea pe o patura veche plina de petale ofilite. Cand florile ii cadeau din par, plangea. Noaptea se adapostea sub copaci si dormea pe pamantul rece, dar era fericita. In fiecare dimineata ma trezeam langa ea, dar nu stiam cine era. Uneori dansa printre umbre si fredona cantece de leagan cu glasul ei dulce si firav. Ii placea sa-si simta parul pe obrajii ei reci si umezi si sa aprinda lumanari in jurul ei. Stateam langa ea si vroiam sa-mi spuna ceva. Isi aprindea tigara de la focul celei mai inalte lumanari si incepea sa fredoneze. Am dormit pe pamantul rece langa ea, dar dimineata n-a mai venit.
aug 20 2012 ∞
jan 14 2013 +