- Mi-am pus gluga in cap si castile in urechi. De fiecare data cand simteam vantul ravasindu-mi suvitele de par, aveam senzatia aia in gat, ca si cum mi-as inghiti lacrimile . Si plangeam cum n-am mai plans niciodata, pentru mama, pentru copacii care sunt taiati, pentru florile din chiuveta, pentru oamenii pe care nu-i cunosc, pentru cartile pe care nu le-am citit, pentru acea senzatie, pentru acel miros, acel zambet.. Pentru acel copil care nu mai este. Si totusi, vroiam sa cred ca sunt fericita. Iar azi noapte am facut cunostiinta cu aceasta fata care m-a invatat cum e sa fi copil din nou. N-a facut altceva decat sa ma ia de mana si sa-mi spuna... sa-mi spuna cum e, sa simt satisfactia ca cineva doarme langa mine pe pamantul ud. Insa, uneori oamenii iti pot muri in brate. Noptile cand muzica bizara bubuia prin pereti si atmosfera nu era altceva decat un genocid de vise, ea era acolo, fredonand acel canted de leagan, cu un glas gingas si distorsionat, scotandu-si la iveala trupul din spatele unui zid mancat de timp. Era un inger hoinar. Ii placea sa-si provoace si mai multa confuzie, mereu isi facea rau. Iubea tot ce o ranea. Era desculta, imbracata intr-o rochie scurta, alba si murdara, din dantela. Chipul ii era umbrit de coroana de flori pe care o purta. Ma privea cu capul inclinat intr-o parte, si ma privea cum nu m-a mai privit niciodata, era sfidatoare si seducatoare in acelasi timp. In coltul buzelor tinea o tigara pe care o fuma lent, in nestire, iar in maini avea sticle goale de tarie, cu flori inghesuite in ele. Avea obrajii trandafirii, si cu incredere, in pasi lenti a inaintat spre mine. Pentru mine, ea era inca o nimfa. Mi-a zambit si si-a scos tigara dintre buze, vroia sa-mi zica ceva. Cand ma leganam deasupra lumii, ea imi arata capcane si musuroaie de furnici. Pentru o clipa, vroiam sa fiu in pielea ei, sa dispar ca vantul si sa raman ca fumul, ca parfumul viselor de ieri. Silueta ei conturata de lumina slaba se vedea printr-un voal, si era departe. Nu mai stiam ce vad in ochii ei, nu era nici disperare, nici adevar, nici secrete. Nu era nimic. Ma hipnotiza. Vroiam sa ma agat din nou de umarul ei, s-o sarut si s-o implor sa nu plece, dar parea ca in tot acest timp, in ea s-au strans prea multe flori ofilite. Imi aduc aminte de noaptea in care chipul ei radia de fericire in timp ce plangea si valsa de una singura in mijlocul strazii. Vantul ii batea prin par, iar corpul ei subtire era scos la iveala sub corsetul stramt si rochia pana la glezne. Isi ridica mainile deasupra capului in miscari lente si isi tinea capul plecat intr-o parte, lasandu-si lacrimile sa-i curga. Umbra ei parea demonica, iar ea era ireala. Degetele ii dansau prin aer iar chipul ei era de nedescris, acoperit de umbra bratelor. Isi arunca florile in urma, insa ea parea ca infloreste. Am vazut lumea intr-un pumn de nisip, sub un felinar, si ata legata de picioarele ce dansau in lumina plapanda. In noaptea aia, cand asfaltul era ud, ochii ei erau atintiti intr-ai mei si vroia sa-mi spuna ceva. Vantul batea si facea petale din coroana ei sa cada, iar asta ar fi facut-o sa planga. In schimb, era nepasatoare, simteam ca imi da inapoi toata agitatia pe care a absorbit-o din mine in tot acest timp. Eram prada acestui demon. S-a apropiat incet de mine si i-am simtit rasuflarea rece pe gat. Priveam intreaga lume la lumina lumanarilor, iar ceva crestea in mine. Cuvintele nu sunt precise, iar timpul trece prea repede pentru ele. Vorbeste fara voce, fara cuvinte, si priveste lumea. Mirosul ei dulceag de betigase parfumate si flori proaspat culese era amestecat cu fumul de tigara si mirosul de tarie, ce-mi dadea un sentiment foarte strain. Pentru acest miros strada era prea pustie, iar muzica era prea infundata, ascunsa prea adanc undeva intre niste pereti prea departati. In spitale totul e alb iar chipurile par obosite, si miroase intr-un fel care nu miroase. Purta un pulover larg din lana cu maneci prea scurte iar fruntea ii era acoperita de bretonul ciufulit. Avea pielea prea alba si buzele prea rosii. Nu primea niciodata flori. Nu are nume, nu are nici trecut, are doar acel zambet pe care-l schiteaza ca sa ascunda haosul din ea. Mi-a soptit la ureche, in glasul acela de care mi-a fost dor. Vroiam sa patinam inainte sa moara, vroiam sa dansam desculte in zapada si sa ne acoperim chipurile cu voaluri negre. Vroiam sa ma mai prinda de incheieturi si sa-mi spuna ca ma iubeste, sa-mi mai cante inainte sa se usuce de tot. Vroiam sa inghit lapte indulcit cu miere, sa simt tulpinile florilor pe piele, si suvitele ei de par intre buzele mele. Vroiam sa-i mai vad bratele invinetite de frig si zambetul uitat de timp.¨Sper ca poti sa incepi din nou¨. Cand s-a indepartat de mine, i-am zarit mierea prelingandu-se pe coaste, si nisipul curgandu-i printre degete, insa ea a zarit copilul care plangea de spaima.
aug 26 2012 ∞
jan 14 2013 +